zuiade /-à-/ zu|ia|de [CO]
- s.f. azion di zuiâ, di passâ il timp zuiant: cjalant la campagne ator di lui, i vignivin a ments lis zuiadis di frut e il lôr finî, di sere, cuant che i amonts si poiavin come fûcs lontans sui paîs (Nadia Pauluzzo, Il bintar); di sere po, ce zuiadis che a fasevin su la plaçute dal paîs; a duravin fin tart (Roberto Ongaro, Il muc)
- s.f. azion di zûc fate cun ciertis carateristichis, par rivâ a un ciert obietîf: cjalantle tal so svuel [la bale], al calcolave se e podeve stocâ e mudâ dut il zûc. Al rivave cualchi volte a scjaldâsi pe zuiade di Filissut dal Belo, che al veve voli e snait di sforeâ ancje il balin (Maria Forte, La tiere di Lansing); la partide e va dilunc cun chê stesse ande: il Lecce al prove a imbastî cualchi zuiade e l’Udin al stente (Marc Stolf, Udinese – Lecce 3-2)
- s.f. (fig.) azion, no intal zûc, che e à cierts obietîfs o ciertis consecuencis