ulîf  u|lîf  [AF, TS]

  1. s.m. bot.com. plante simpriverde tipiche de zone mediteranie, lat. sient. Olea europaea:  in ciertis zonis de nestre regjon o rivìn a vê un clime cussì particolâr che ancje l'ulîf al rive a cressi ben e a produsi vueli une vore bon (Cinzia Collini, Il vueli dal Friûl); tal ort vin ancje l'ulîf, cjalait mo (Pieri Somede dai Marcs, Resurezion a Pontinie)
    Sin. ulivâr
    Var. aulîf , olîf
    1. marang. len di chê plante, doprât par mobii preseâts
  2. s.m. ramaçut di chê plante, simbul di pâs, di venerazion, adorazion, preiere, doprât in plui ritualitâts:  sô agne sul pedrât ju spietave brusant ulîf e disint a ogni lamp, cussì segnantsi: "Sant Simon vuardaitnus di fûc e di ton, ton e saete Diu nus vuardi e Sante Barbare benedete" (Pieri Menis, Sul agâr); il patriarcje al tocjà l'ulîf te tace e al benedì il çoc e ducj si segnarin e po lui al jessè tal curtîl e Guri di ca, Minut di là e Rosute cun Loris pe man, jù pal troi dal Masarêt a benedî lis campagnis cu la spergje di ulîf e l'incens (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  3. adi. in determinazions temporâls, che a àn a ce fâ cu la ritualitât di Pasche, in particolâr in riferiment ae domenie e ae setemane prime di Pasche:  la domenie ulive, si puartave l'ulîf a benedî, si partive a buinoris (AAVV, Sul florî)
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • Pasche di ulîf si jes fûr dal nît
  • ulîf bagnât, ûfs suts; ulîf sut, ûfs bagnâts
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl