ulîf
u|lîf
[AF, TS]
-
s.m.
bot.com.
plante simpriverde tipiche de zone mediteranie, lat. sient. Olea europaea:
in ciertis zonis de nestre regjon o rivìn a vê un clime cussì particolâr che ancje l'ulîf al rive a cressi ben e a produsi vueli une vore bon (Cinzia Collini, Il vueli dal Friûl);
tal ort vin ancje l'ulîf, cjalait mo (Pieri Somede dai Marcs, Resurezion a Pontinie)
Sin. ulivâr
Var. aulîf
, olîf
-
marang.
len di chê plante, doprât par mobii preseâts
-
s.m.
ramaçut di chê plante, simbul di pâs, di venerazion, adorazion, preiere, doprât in plui ritualitâts:
sô agne sul pedrât ju spietave brusant ulîf e disint a ogni lamp, cussì segnantsi: "Sant Simon vuardaitnus di fûc e di ton, ton e saete Diu nus vuardi e Sante Barbare benedete" (Pieri Menis, Sul agâr);
il patriarcje al tocjà l'ulîf te tace e al benedì il çoc e ducj si segnarin e po lui al jessè tal curtîl e Guri di ca, Minut di là e Rosute cun Loris pe man, jù pal troi dal Masarêt a benedî lis campagnis cu la spergje di ulîf e l'incens (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
-
adi.
in determinazions temporâls, che a àn a ce fâ cu la ritualitât di Pasche, in particolâr in riferiment ae domenie e ae setemane prime di Pasche:
la domenie ulive, si puartave l'ulîf a benedî, si partive a buinoris (AAVV, Sul florî)
Polirematichis e espressions idiomatichis
Proverbis:
- Pasche di ulîf si jes fûr dal nît
- ulîf bagnât, ûfs suts; ulîf sut, ûfs bagnâts