ticâ
ti|câ
[CO]
-
v.tr., v.intr.
bati in maniere avonde lizere:
chê zoventût se gjoldeve tor une taule ben furnide di gracie di Diu, culà al fresc sot une piergule di ue nere, ticant lis tacis e butant jù un brindis daûr chel altri (Zuan Lurinçon, La Madalene);
al faseve mûr di clap, fruiant une marteline par setemane a fuarce di spesseâ a ticâ daprûf dai claps (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini);
la finalitât e je chê di ticâ i ûfs di chei altris che a son dentri il "truc" (Carla Quendolo, Il truc)
-
v.intr.
fâ un sun curt e acût:
si sint culì e culà / la favite a ticâ (Pieri Çorut, La gnot dei muarts)
-
fâ un sun curt, ritmic e ripetût:
e scoltave il ticâ dal svearin su la vitrine (Jolanda Mazzon, Fûr di timp)
-
v.tr.
fâ dispiets, dâ fastidi di pueste, provocâ:
"Malandrete lenghe, lu sai jo che cuant che mi tichin..." (Bruno Paolo Pellarini, L'anel striât)
Proverbis:
- tic tac, al fâs il cjaliâr; finît di ticâ, finît di mangjâ