tamburâ tam|bu|râ [CO]
- v.intr. sunâ il tambûr
- v.intr. (fig.) fâ un sun grâf, continuât o ripetût come chel di un tambûr: e je, Signôr, dute la sere / che il cîl al vampe là disot, / dute la sere che al tambure / sence fermâ; e ad ogni bot / jo mi sgrisuli (Ercole Carletti, Une sere); si sint di lontan tamburâ chescj çucui dai depuartâts (Ivano Urli, Storie di Vera)
- v.intr., v.tr. (fig.) bati in maniere continuade, ripetude: il vecjo al tamburave cui dêts sul plan dal scritori (Maria Forte, La tiere di Lansing)
- v.intr., v.tr. bati e tornâ a bati suntun argoment, fevelâ cun insistence, cun fuarce di un argoment: [Hitler] al comence a tamburâ, predicjant [...] la dutrine de «raze e dal sanc arians» (Pieri Piçul, Storie dal popul furlan)