strissinâsi  stri|ssi|nâ|si  [AF]

  1. v.pron.intr. movisi tocjant simpri par tierestrissinantsi a traviers de sentinelis che si erin indurmididis al è rivât adore di salvâsi tun bosc (Pieri Somede dai Marcs, Vilie di Nadâl (teatri))
    Var. strassinâsi
    1. ancje di plante, slargjâsi mantignint il contat cu la tiere o cuntune superficiei fragârs, i rovêts, i zinevris, che pâr che si strissinin par tiara come in cercja di un lûc par fâ penetrâ dentri lis lôr barbis (Federigo Comelli, Il me paîs)
    2. movisi o cjaminâ cun fadie, cun dificoltâtal ti si viôt fâsi indenant par un troi une puere femine, plete, che si strissine suntun boston (Dolfo Zorzut, "Pa!…" - "Tachiti là!"); no jesseve mai di cjase e si strissinave dal jet al barcon e dal barcon ae cusine cuntune muse di fâ pôre e simpri cu la fiere (Alan Brusini, L'odôr de fiere)
  2. v.pron.intr. (fig.) lâ indevant a strachis, par masse timpla cause si strissinà a lunc po e finî a buinis (Maria Forte, Mabile la Lunghine); o vevin domandât une leç specifiche pe scuele distinte di chê gjenerâl pe lenghe pensant che la sô aprovazion e podès cori vie plui svelte de riformulazion de leç 15 par chei altris setôrs de tutele, che si strissinave di agns (Adrian Cescje, Memoriis di politiche linguistiche)
    1. sucedi cun dificoltât o cun monotoniela vite paisane si strissinave, dì daspò dì, mês daspò mês, stagjon daspò stagjon, insumide te strache durmiole che il vivi intune val taiade fûr dal mont, al compuarte (Roberto Ongaro, Cretevierte)
  3. v.pron.tr. (ancje fig.) puartâ alc o cdn. cun se, soredut cuntun ciert sfuarçe cjape pal braç sâr Blâs e sal strissine tal porton di une cjase di face (Zuan Lurinçon, La batarele); che il diaul sai strissini ducj cuancj! (Francesco Coletti, Romeo Battistig, Arturo Bosetti, La massarie dal plevan); ancje a crodevin tune crodie di Supremo, che se no no varessin rivât adore di strissinâsi une crôs tant cjalcjade (Antoni Beline, Pre Pitin)
Proverbis:
  • il madrac si strissine par tiere