scuretât  scu|re|tât  [CO]

  1. s.f. cundizion, cualitât di ce che al è scûr, che nol à, nol fâs o nol riflet lûs o che a 'nd à, a 'nd fâs, a 'nd riflet pocjela sô superficie [dal Lât Vostok] e je sot di une cuvierte di glace penze 4 chilometris [...], e intes aghis a son temperaduris e pressions estremis e une scuretât totâl (Cristina Minuzzo, Gotis di sience 1); o spietai un jenfri su la puarte. I miei voi a vevin bisugne di timp par usâsi a la scuretât dal lûc (Sergio Cecotti, Il President)
    Var. scuritât , oscuritât
    1. lûc, situazion, moment e v.i. li che e mancje o che e je pocje lûsal murive ben planc il dì neantsi te scuretât de gnot (Pieri Menis, Sul agâr); Macjeu dut câs al rivave istès a olmâ a traviers chê scuretât par un pôcs di scjalins denant e daûr (Renzo Balzan, La femine dal cuintribandîr)
  2. s.f. (fig.) cundizion, cualitât di ce o di cui che i mancje alc che si pues paragonâ cu la lûs, tant che la bontât, la ligrie, la salût, la inteligjence, la cussience, la civiltât e v.i.il mont sotiere, chel dai muarts e dai spirts, des fuarcis de scuretât, dal misteri de vite e de muart (Pier Carlo Begotti, Federico Vicario, Peraulis di chenti)
    1. robe o situazion caraterizade di mancjance o di scjarsetât di bontât, ligrie, salût, inteligjence, cussience, civiltât e v.i.l’interès pai misteris dal subcussient, par chel infondament intes scuretâts de ment umane (Fabian Ros, La art e lis sôs funzions)