scuintiât
scuin|ti|ât
[CO]
-
p.pass., adi.
viôt scuintiâ
, viôt scuintiâsi
-
adi., s.m.
che, cui che al è sporc di escrements:
il curtîf dai Cocs, di piera bisa, cun scjali e paôi scuintiâts (Novella Cantarutti, Il curtîf dai Cocs)
Cfr. sbitiât
, smierdât
-
adi., s.m.
(fig.)
che, cui che al è intune cundizion di umiltât o ancje di umiliazion, sumission, vergogne:
mi sintivi come scuintiât, ancje par vie di chei di là, che a vevin slargjade la vôs che in curt a varessin comprât ancje il gno fogolâr (Maria Forte, I arcs);
scuintiâts che dut il dì a strissinin la lôr miserie intal pantan (Amedeo Giacomini, Tal ospedâl)
Proverbis:
- cui che al à la cjamese scuintiade che al stedi atent che no i colin i bregons
- i pintûts e i scuintiâts a van ducj par une strade
- il pintût e il scuintiât a van pe stesse strade
- partide slungjade, partide scuintiade
- une vacje scuintiade e sporcje dut l'armentâr