scrocâ2  scro|câ  [CO]

  1. v.tr. otignî alc cence paiâ, cence dâ un compens, cence vê lavorâtla glesie e je fate par preâ il Signôr e la Madone e no par scrocâ la caritât dai fedêi (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); il cuart [di vin] al cirive di scrocâlu e no di «vuadagnâlu» (Alviero Negro, Ordan)