sbultricâ  sbul|tri|câ  [CO]

  1. v.tr. (ancje ass.) taiâ la panze e tirâ fûr i budiei:  si dîs di volê la pâs, ma si esalte l'om che al à copât, brusât, sbultricât (Josef Marchet, La sgarfade dal cjan); "O ai sbultricâts sclâfs e todescs a miârs... e turcs, che nissun ju à contâts..." (Alviero Negro, Strumîrs e Çambarlans)
    Sin. sbudielâ