ribatin
/-ìn/
ri|ba|tin
[CO, TS]
-
s.m.
tecn.
placute di metal, pal solit taronde cuntune buse tal mieç, li che si impire e si ribat la estremitât di un claut o di une cjavile:
i clauts des ruedis si metin ducj cul so ribatin (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
Var. rebatin
-
cubie di claut o cjavile e placute che si batin insiemi:
un elmet talian di banda / cu la cresta / i sbregos dai sbârs / blecâts cun lamiera e ribatins (Leonardo Zanier, «Da lis monts infin al mâr»);
il cjaliâr al veve lavôr cu les cicules dai fruts parcè che bisugnave fâles durâ tant e alore al veve di rinfuarçâles cui ribatins di fier (Elisabetta Brunello Zanitti, Il cjaliâr)
-
s.m.
vist.
sorte di boton di metal formât di un claut dopli, cuntun cjâf larc che si impire te asule:
al si meteva i blue-jeans marca Rifle / un gjubet cui ribatins (Giorgio Ferigo, Shell)
-
s.m.
zûcs, sport
tal biliart, dopli colp jenfri dôs balis:
il ribatin al mi à fat piardi vot ponts (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)