pitocâ
pi|to|câ
[CO]
-
v.intr., v.tr.
domandâ la caritât:
usadis a marcjâ, / e cumò dovê lâ nudis e crudis / ator a pitocâ (Pieri Çorut, Relazion de Viele);
dongje la roie a pitocavin dôs zingaris e uns cuatri frutins (Jolanda Mazzon, Cungjò Friûl)
Sin. mendicâ
-
v.intr., v.tr.
(fig.)
domandâ o cirî di vê alc umiliantsi o in maniere pôc dignitose o disperade:
e cui no pitochial racomandazions, buinis peraulis, plaseuts di sot vie, sburtadis, protezions? (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
Sin. mendicâ
Proverbis:
- cui che di zovin si fâs mangjâ, di vieli al scuen lâ a pitocâ