penac  /-àc/  pe|nac  [CO]

  1. s.m. floc o macut di plumis, fîi o di fibris, zontât di bielece in manufats, vistîts, furnimentsla caroce cui doi cjavai neris cui penacs, e veve podût lâ nome de cjase ae glesie, che, de glesie al cimitieri, la stradele a jere masse strete (Roberto Ongaro, Cretevierte)
    Sin. penacul
    Var. penacj
  2. s.m. infloressence de blavepe sagre di Sant Pieri, Zuan al puartave dongje, simpri, lis primis gjambis di sorc cul penac, e lis saldave come bandieris di ca e di là de puarte grande (Maria Forte, La rive di Sant Pieri)
    Sin. pinigot , penacul
  3. s.m. (fig.) emission di fum che par un pôc al reste in sospensionune cartuline di Napoli cul mâr, i pins a ombrene e il Vesuvi cul penac di fum (Alan Brusini, Come tai romançs); te stazion di Innsbruck e jentre biel planc la tradote framieç i penacs sflandorôs dal vapôr e lungjis siviladis che a svein la citât (Ivano Urli, Storie di Vera)
  4. s.m. [TS] arch. struture in forme di triangul ingjavât che e fâs di leadure jenfri la circonference di base di une cupule e i mûrs o pilastris che le tegnin sùtal 1870 [Lorenzo Bianchini] al ven sielzût par frescjâ il volt de Capele de Vergjine te basiliche des Graciis di Udin. Dentri lis decorazions ovâls […] al à rafigurât vot agnui […], tai penacs cuatri Dotôrs de Glesie (Bepi Agostinis, Storie de art in Friûl)