muele  /-è-/  mue|le  [CO, TS]

  1. s.f. artes., tecn. ruede di piere doprade par masanâal mandave a mulin sul cricâ dì par sei il prin a masanâ, parcè che al diseve che lis muelis polsadis a davin plui bon savôr ae farine (Maria Forte, Il Bide di Miot); il mulinâr juste in pont al vignive fûr da puarte par judâlu a scjariâ e par dîi ancje che fin tal doman nol podeve masinâi, parcè che al ere daûr a temblâ la muele (Luigi Gortani, Il matescul di Cjabie)
    1. (ancje iperb.) in metaforis o paragons par dî alc di grant o di pesantnol cjatave il numar dal cjapiel parcè che al veve un cjâf come une muele (Alan Brusini, Amîs come prime); Vigjut al sintì un bot tal stomi e tai pîts come dôs muelis di mulin che lu ingredeavin e nol rivà a passâ denant (Pieri Menis, Tal bosc di Kebespok)
  2. s.f. artes., tecn. imprest formât di un disc di materiâl abrasîf che al zire, doprât par uçâ lamis e simun sunôr come di cuant che si uce un curtis cu la côt o su la muele (Raffaele Serafini, Soreli jevât a mont); al pedalave su la sô muele e al guave (Roberto Ongaro, Cretevierte)
  3. s.f. (fig.) fenomen o dinamiche o robe o persone e v.i. che e va indevant intune cierte maniere"[…] Lis vedranis a son muelis che a zirin dibant" (Maria Forte, La fie çuete)
    1. fenomen che al va indevant e al passe parsore cun fuarce, che al à un efiet di distruzion o trasformazionla muele de storie nus à simpri zirât cence remission su la cudule e su lis cuestis (Riedo Pup, Fûr che al vegni cui che al è stât); chest savoltament cosmic, che al pues vê ancje cualchi aspiet positîf come muele che e fâs saltâ fûr une umanitât plui miscliçade e plui ricje (Antoni Beline, Sant Jacum, là che al finìs il mont)
Proverbis:
  • la muele e va un pôc par cussì e po a fâs ziruc