mondece  /-dè-/  mon|de|ce  [BF]

  1. s.f. proprietât di ce che al è net, a nivel fisic o ancje formâl, morâl, spirituâl e v.i.la bielece e salvarà il mont. E je vere. E je la mondece, la capacitât di resonâ cul to cjâf, di vivi cun coretece, cun espressions claris, limpidis, in ogni aspiet de tô vite, par vê un rapuart di afiet cun chei altris (Gabriele Zanello, Poz: l'ultin morâr)
    Sin. netisie , mondisie