miorâ  mi|o|râ  [AF]

  1. v.tr. fâ deventâ miôr, plui bon, di plui alte cualitât, plui adat, plui eficient, plui convenient e v.i.lui, sparagnin, al meteve vie o al spindeve par miorâ la cjase (Roberto Ongaro, Cretevierte); si sfuarçave di sei buine par miorâ la sô innomine (Maria Forte, Sile dai gjats)
    Var. meiorâ , miiorâ
    Cfr. perfezionâ
  2. v.intr. deventâ miôr, plui bon, di plui alte cualitât, plui adat, plui eficient, plui convenient e v.i.cul deventâ vecjo la situazion no va miorant di sigûr (Toni Bidel, Lis maraveis dal 2000); i risultâts inte erogazion dai servizis no son miorâts, ma anzit a son lâts in piês (Walter Tomada, Lâ daûr di Rome o fâ di bessôi?)
    Sin. lâ in miôr , miorâsi
Proverbis:
  • cualunche ignorant al sa mudâ ma pôcs savis a san miorâ