menâsi  me|nâ|si  [AF]

  1. v.pron.tr., v.pron.intr. menâ se stes, alc di se stes, par se stes e v.i., ancje cun sens di reciprocitâtavonde dispès il barbe sal menave cun se, la domenie dopodimisdì, te buine stagjon (Gianni Gregoricchio, Barbe Masaniello); e po Guri, anzit Griôr, che al jere il prin, al podeve movisi, burîsi fûr une cristiane, no, e menâse in cjase: cjase Cleve e jere grande… (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  2. v.pron.intr. movisi o impegnâsi par lâ di une cierte bande o par rivâ a un ciert obietîfun altri corpo del pari fasè dismenteiâ al fi la fadia e il sudôr, e il viaç si rimetè come prime. In chista maniera si menarin cuasi trê oris, e arivâts fûr ne la laguna, smontarin su tuna specie di prât (Federigo Comelli, Il me paîs)
  3. v.pron.tr., v.pron.intr. (volg.) dâsi plasê sessuâl cu lis manstrê voltis mal menai cun apitit / tâl, che al mi issì un cit / di roba […] (Eusebi Stele, I eri un dì cu la ligna à piâ 'sâfs)