menâsi me|nâ|si [AF]
- v.pron.tr., v.pron.intr. menâ se stes, alc di se stes, par se stes e v.i., ancje cun sens di reciprocitât: avonde dispès il barbe sal menave cun se, la domenie dopodimisdì, te buine stagjon (Gianni Gregoricchio, Barbe Masaniello); e po Guri, anzit Griôr, che al jere il prin, al podeve movisi, burîsi fûr une cristiane, no, e menâse in cjase: cjase Cleve e jere grande... (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
- v.pron.intr. movisi o impegnâsi par lâ di une cierte bande o par rivâ a un ciert obietîf: un altri corpo del pari fasè dismenteiâ al fi la fadia e il sudôr, e il viaç si rimetè come prime. In chista maniera si menarin cuasi trê oris, e arivâts fûr ne la laguna, smontarin su tuna specie di prât (Federigo Comelli, Il me paîs)
- v.pron.tr., v.pron.intr. (volg.) dâsi plasê sessuâl cu lis mans: trê voltis mal menai cun apitit / tâl, che al mi issì un cit / di roba [...] (Eusebi Stele, I eri un dì cu la ligna a piâ 'sâfs)