menâsi  me|nâ|si  [AF]

  1. v.pron.tr., v.pron.intr. menâ se stes, alc di se stes, par se stes e v.i., ancje cun sens di reciprocitât:  avonde dispès il barbe sal menave cun se, la domenie dopodimisdì, te buine stagjon (Gianni Gregoricchio, Barbe Masaniello); e po Guri, anzit Griôr, che al jere il prin, al podeve movisi, burîsi fûr une cristiane, no, e menâse in cjase: cjase Cleve e jere grande… (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  2. v.pron.intr. movisi o impegnâsi par lâ di une cierte bande o par rivâ a un ciert obietîf:  un altri corpo del pari fasè dismenteiâ al fi la fadia e il sudôr, e il viaç si rimetè come prime. In chista maniera si menarin cuasi trê oris, e arivâts fûr ne la laguna, smontarin su tuna specie di prât (Federigo Comelli, Il me paîs)
  3. v.pron.tr., v.pron.intr. (volg.) dâsi plasê sessuâl cu lis mans:  trê voltis mal menai cun apitit / tâl, che al mi issì un cit / di roba […] (Eusebi Stele, I eri un dì cu la ligna a piâ 'sâfs)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl