iregolaritât  i|re|go|la|ri|tât  [CO]

  1. s.f. il jessi fûr o cuintri des regulis
    Var. inregolaritât , iregularitât , inregularitât
    1. at o element che al è fûr o cuintri des regulis«Ammesso e non concesso» che lis iregolaritâts a sein stadis inmaneadis, si à di savê e pensâ che i doi sorestants no àn doprât i 240 miliarts par "fini personali" (Riedo Pup, O un scherç o un scandul)
  2. s.f. il jessi fûr dal normâl, dal comun
  3. s.f. mancjance di regolaritât, di uniformitât, di costance tal sucedi, tal davuelzisi e v.i.un cjampanâr diligjent al met a puest cheste iregolaritât tal ritmi e te frecuence dai colps (David Bizjak, Il scampanotadôr sloven. Manuâl par scampanotâ lis cjampanis des glesiis daûr dai numars)
  4. s.f. mancjance di regolaritât, simetrie, armonie e v.i. te forme
    1. part che e romp la regolaritât di une superficiee salte fûr une spice, une iregolaritât, une sgrifade che se o podès tornâ indaûr o scancelarès (Raffaele Serafini, Claput)
  5. s.f. [TS] gram. il vê un compuartament, massime te flession, che nol rispuint a une regule gjenerâl
    1. forme linguistiche che no corispuint a une regule gjenerâl"las" par "lasse": iregolaritât introdote dal popul stes a chest pont de storie par dâ maiôr fuarce a la espression (Luigi Gortani, La bolp e il lôf)