intitulâ  in|ti|tu|lâ  [AF]

  1. v.tr. dâ un titul, un non, une denominazion, in gjenar a une publicazion, a un document o a une opare creativefasint la descrizion dal fogolâr furlan tune pagjine de "Agenda friulana" par 1984, o intitulavi chê schedute: "Il fogolâr: luogo sacro" (Lucio Perès, Ricuarts a slas); Bartolini al à intitulade une antologjie da sô opare poetiche "Sot sere" (Roberto Iacovissi, Lis cansonetutis di Bartolini)
    Sin. titulâ
    Var. intitolâ
  2. v.tr. dâ un titul a un lûc sacri, dedicâlu in particolâr a une divinitât, a une figure sacre, a un sant e v.i.plui indenant tal timp, cuant che si scomençà a fevelâ di Sant Belin, a pensarin di intitulâi ju edificis di cult dal dulintor (Barbara Cinausero, Ermanno Dentesano, Sant Belin o Belen?)
    Sin. titulâ , dedicâ
  3. v.tr. dâ un titul, une denominazion, une dediche un lûc public, ancje no religjôsin sô memorie, Cividât al à realizât un monument impuartant te place clamade Ristori, e i à intitulât ancje il teatri (Bepi Agostinis, Storie e cronistorie dal teatri in Friûl)
    Sin. titulâ , dedicâ
  4. v.tr. gratificâ cdn. di un titul onorificvie pal 1509, i doi fradis Jacum e Fidrì a vevin combatût a pro dal imperadôr, e chest ca ju intitulave siôrs di Mels-Albane (Nin dai Nadâi, La vile clare: Albane)