insavorî
in|sa|vo|rî
[CO]
-
v.tr.
(ancje fig.)
fâ che alc al cjapi plui savôr o che al cjapi un ciert savôr:
chel de padiele di bronç al è il savôr des cjars fatis tune maniere che vuê no si dopre plui, parcè che lis cueievin biel planc e lis insavorivin cun jerbis che no son piardudis, ma a si è piardude le misure dal fâ di mangjâ (Novella Cantarutti, La padiele di bronç);
a ogni lenghe i corispuint une sfumadure, un colôr, une sunoritât che a caraterizin e a insavorissin lis visions dal mont (Stefano Bulfone, Ise "nome" une lenghe?)
Sin. insavorâ