indurî
in|du|rî
[CO]
-
v.tr.
fâ deventâ dûr o plui dûr:
[il curtissâr] al stampa lamis e sustis, […] a li fâs diventâ, volta par volta, rossis di nouf e a li cjaça dentri una scugjela di aga par indurîlis (Pietro Rossignoli, Sul louc e sul mout chi i nostris artiscj a fasin i temperins)
-
fâ deventâ plui rigjit:
cuant finiraial Jaroni chest Unviar, / che al mi fâs cussì spes soflâ sul piç, / e se nuie mi slontani vie dai stiçs, / sence lussurie mi indurìs la cjar (Ermes di Colorêt, I, 40);
frêts mortâi che a glaçavin il flât e a indurivin i pîts e lis mans (Toni Falescjin, In Siberie)
-
meti in tension o in contrazion:
"Varessio di lâ vie, Monsignôr?" e domande jê, indurint la schene intun sgrisul che si viôt parfin su lis spalis (Franco Marchetta, Madalene)
-
v.tr.
(fig.)
fâ deventâ insensibil o ancje trist:
lis disgraciis i àn indurît il cûr
-
v.tr.
(fig.)
fâ deventâ plui sevêr, plui agressîf e v.i.:
Dolfo al indurì la espression dai voi (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
-
fâ deventâ plui fiscâl, plui dificil di passâ, di sopuartâ e v.i.:
indurî i controi di frontiere