imbastidure
/-ù-/
im|bas|ti|du|re
[CO, TS]
-
s.f.
sart.
cusidure provisorie, lizere, che e covente dome a tignî dongje doi tocs di tiessût te posizion che dopo a varan di jessi cusîts pardabon:
eco la Ilda, che a veva finît la imbastidura, crevâ la veta cui dincj (Renato Appi, Un cont sbalgjât);
[i peçots] a vegnin saldâts cuntune prime imbastidure e po pontâts plui fis, cun spali e gusiele (Oscar Puntel, Scarpets, tai pîts la tradizion)
-
s.f.
(fig.)
azion di preparâ alc in maniere aprossimative:
cheste lote solitarie di un furlan cuintri de politiche linguistiche che si afermave, daspò tancj agns di imbastidure (Adrian Cescje, Memoriis di politiche linguistiche)
-
struture, forme o fase preparatorie:
i flôrs par mancjance del polvar del mascjo a cjadaran sence lassâ daûr di lôr nissune imbastidure di gran (Giuseppe Ferdinando del Torre, Il contadinel. Lunari par l'an 1859);
chel altri progjet al jere mancul clâr, nol veve ancjemò une imbastidure… (Franca Mainardis, Il sium di Lissandri)