gjatarie  /-tà-/  gja|ta|ri|e  [CO]

  1. s.f. buse cuntune portele, da pît di une puarte, par permeti al gjat di lâ dentri e fûrpiels di gjat cjapâts cun tramais speciâi, inventâts di lui, metûts tes gjatariis dai solârs o tes pacagnitis dai toglâts (Pieri Somede dai Marcs, La ultime baronade); cor che ti cor el jeur al ti viôt une cjase di contadins, al ti vampe une gjatarie ta puarte e vie lui par chê ta cusine (Dolfo Zorzut, No si devi mai ridi prime da la ore)
    1. (fig.) buse avonde strete ma che e permet di passâi vevin fate la tire par cjaçâsi tel broili, da la bande di Sotcise, là che a 'nd è stade simpri cualchi gjatarie (Giovanni Gortani, La sbigule - Une gnot tun broili)
  2. s.f. (fig.) cjase piçule e misarelôr trê a durmivin in chê sorte di gjatarie scjafoiade (Maria Forte, Dome la cjampanute di Sant Bortul); «Carlin, ancje lui, al lave par cjase là de Baldine… in chê gjatarie, par no dî di piês… » (Pieri Menis, Chei di Muraie)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl