gjatarie
/-tà-/
gja|ta|ri|e
[CO]
-
s.f.
buse cuntune portele, da pît di une puarte, par permeti al gjat di lâ dentri e fûr:
piels di gjat cjapâts cun tramais speciâi, inventâts di lui, metûts tes gjatariis dai solârs o tes pacagnitis dai toglâts (Pieri Somede dai Marcs, La ultime baronade);
cor che ti cor el jeur al ti viôt une cjase di contadins, al ti vampe une gjatarie ta puarte e vie lui par chê ta cusine (Dolfo Zorzut, No si devi mai ridi prime da la ore)
-
(fig.)
buse avonde strete ma che e permet di passâ:
i vevin fate la tire par cjaçâsi tel broili, da la bande di Sotcise, là che a 'nd è stade simpri cualchi gjatarie (Giovanni Gortani, La sbigule - Une gnot tun broili)
-
s.f.
(fig.)
cjase piçule e misare:
lôr trê a durmivin in chê sorte di gjatarie scjafoiade (Maria Forte, Dome la cjampanute di Sant Bortul);
«Carlin, ancje lui, al lave par cjase là de Baldine… in chê gjatarie, par no dî di piês… » (Pieri Menis, Chei di Muraie)