ecuivoc  /-ì-/  e|cui|voc  [CO]

  1. s.m. erôr causât dal stracapîsidopo un pôcs di ecuivocs e cualchi gaffe o vin i benedets pass [par jentrâ tal festival] (Checo Tam, La maree nere)
  2. adi. di alc, che al ingjane, che al fâs stracapî o che si fâs stracapî, ancje in maniere imorâl[i simbui de religjon] a jerin sintûts in maniere ecuivoche, plui doprâts che rispietâts, plui par justificâ prepotencis che par insegnâ tolerance e virtût (Antoni Beline, Trilogjie tormentade); "Se intindial di significâ lui, cun chistis espressions ecuivochis?" (Josef Marchet, Il Strolic furlan pal 1949)
  3. adi. di cdn., che al è pôc ce fidâsiune persone ecuivoche (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl