ecuivoc /-ì-/ e|cui|voc [CO]
- s.m. erôr causât dal stracapîsi: dopo un pôcs di ecuivocs e cualchi gaffe o vin i benedets pass [par jentrâ tal festival] (Checo Tam, La maree nere)
- adi. di alc, che al ingjane, che al fâs stracapî o che si fâs stracapî, ancje in maniere imorâl: [i simbui de religjon] a jerin sintûts in maniere ecuivoche, plui doprâts che rispietâts, plui par justificâ prepotencis che par insegnâ tolerance e virtût (Antoni Beline, Trilogjie tormentade); "Se intindial di significâ lui, cun chistis espressions ecuivochis?" (Josef Marchet, Il Strolic furlan pal 1949)
- adi. di cdn., che al è pôc ce fidâsi: une persone ecuivoche (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)