despote
/dè-/
des|po|te
[CO]
-
s.m.
[TS]
stor.
titul dât a dius e monarcjis dai imperis orientâi antîcs a contat cu la culture greghe
-
titul dai imperadôrs bizantins dopo dal secul VII, slargjât po ancje ai lôr familiârs o princips o vassai:
la citât e fo consegnade dal ultin despote ai Otomans aromai parons de Grecie tal 1460 (Adrian Cescje, Viaç aes origjins dal Logos)
-
s.m.
(ancje fig.)
cui che al à un podê assolût e che lu dopre in maniere autoritarie:
i deans (a voltis vêrs despotis) a podevin aministrâ ancje la justizie fin a un ciert valôr venâl (Ferruccio Tassin, Autonomie tal Friûl austriac);
se il destin fasès da despote (Toni Broili, La borse)