cuc1  cuc  [AF]

  1. s.m. uciel grîs e blanc cu la code lungje, che al fâs l'ûf tal nît di chei altris uciei,lis stazions a vevin il cjant di un uciel diferent, un cuc, un rusignûl, une colombe (Alan Brusini, Come tai romançs); il cai al jes sui ôrs umits e il cuc al clame cun insistence jenfri i ramaçs alts (Mario Martinis, Il grant lunari dal Friûl. Avrîl)
  2. s.m. om che al va a vivi te cjase de femineRisto Lomonico […] al cîr di ogni bande une ocjute che lu tiri cuc e lu mantegni (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
  3. s.m. (fig.) in metaforis o comparazions, par segnâ veglece, antighitât o solitudinune domande vecje come il cuc (Franc Fari, Il cjâf dai furlans); une biade çuete, losche, bessole in chest mont come il cuc (Pieri Menis, Il tesaur di done Cheche)
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • cuant che al cjante il cuc su la rame nude, la panole a ven madure
  • cuant che al cjante il cuc, al è ce fâ pardut, cuant che al lasse di cjantâ, in chê volte il grant dafâ
  • cuant che al cjante il cuc, une dì ploie, une dì sut
  • cuant che il cuc al va in montagne, nol torne jù se no si bagne
  • cuant che nol cjante il cuc pai tredis di Avrîl, bisugne lâ in comun a cirîlu