coretôr1  co|re|tôr  [AF]

  1. s.m. che, cui che al corêçni jo ni l'editôr no podevin permetisi di paiâ coretôrs, si che o ai scugnût fâ jo ancje chê, scrutinant lis 1700 pagjinis (Luche Nazzi, La scomesse de lenghe comune)
  2. s.m. [TS] tecn. dispositîf par corezi i difiets e lis anomaliis di funzionament di altris aparâts
    1. inform., ling. viôt coretôr ortografic «In cheste maniere - al sigure Carrozzo - il coretôr al ten in memorie 2 milions e mieç di vôs» (Ricart Urban, Il mestri eletronic)