coniugâ co|ni|u|gâ [CO]
- v.tr. meti dongje doi o plui elements diferents intune cumbinazion armoniche: si à rivât a coniugâ lis istancis de popolazion cun chês des aministrazions (Piero Cargnelutti, Une tesi di lauree sul Ecomuseu che al cree comunitât)
- v.tr. [CO, TS] gram. fâ cjapâ a un verp lis formis de sô flession, daûr di persone, numar, timp, mût: il verp sloven si lu coniughe secont trê numars: singolâr, duâl e plurâl (Janez Erat, Gramaticute de lenghe slovene)