confusionari  /-à-/  con|fu|si|o|na|ri  [CO]

  1. adi. caraterizât di mancjance di ordin, di criteri, di logjiche l'ordenament burocratic acentrât e confusionari che [il ream di Italie] al veve ereditât di Napoleon (Josef Marchet, Cuintristorie dal Friûl fin sot la Italie); la gjestion des "lezions" e je un pôc confusionarie e dispersive (Dree Venier, Piçul cors di grafie par imparâ a scrivi plui coret in lenghe)
    1. adi., s.m. che, cui che al fâs o al conte lis robis cence ordin, cence criteri, cence logjichegno barbe Midio, ancje se al jere un confusionari, al veve la sô filosofie (Anita Perco, Il timp)
  2. adi. che al fâs confusion, scjasinvezit di cjars, si cucavin besteons di machinaris. Parfin su la mutare a jerin rivâts imprescj confusionaris (Lucio Perès, Messe a Sant Zuan)
  3. s.m. (pop.) viôt confessionari al jere ancje confessôr: la sabide tal so confusionari e la domenie di sere o la vee des sagris in sagristie (Antoni Beline, Pre Pitin)