confusionari  /-à-/  con|fu|si|o|na|ri  [CO]

  1. adi. caraterizât di mancjance di ordin, di criteri, di logjiche:  l'ordenament burocratic acentrât e confusionari che [il ream di Italie] al veve ereditât di Napoleon (Josef Marchet, Cuintristorie dal Friûl fin sot la Italie); la gjestion des "lezions" e je un pôc confusionarie e dispersive (Dree Venier, Piçul cors di grafie par imparâ a scrivi plui coret in lenghe)
    1. adi., s.m. che, cui che al fâs o al conte lis robis cence ordin, cence criteri, cence logjiche:  gno barbe Midio, ancje se al jere un confusionari, al veve la sô filosofie (Anita Perco, Il timp)
  2. adi. che al fâs confusion, scjas:  invezit di cjars, si cucavin besteons di machinaris. Parfin su la mutare a jerin rivâts imprescj confusionaris (Lucio Perès, Messe a Sant Zuan)
  3. s.m. (pop.) viôt confessionari :  al jere ancje confessôr: la sabide tal so confusionari e la domenie di sere o la vee des sagris in sagristie (Antoni Beline, Pre Pitin)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl