compagnon  /-òn/  com|pa|gnon  [CO]

  1. adi., s.m. che, cui che al sta ben in compagnie e che al fâs stâ legris chei altrissimpri tant afabil cun ducj e compagnon (Roberto Ongaro, Cretevierte); […] la diviersitât di caratar: lui compagnon e cu la barzalete simpri su la ponte de lenghe, jo un pôc su lis mês (Romano Binutti, Mestri di furlan)
    Cfr. fraion , fraiot