comendatôr co|men|da|tôr [CO]
-
s.m.
[TS]
stor.
cui che al aministrave un benefici di un ordin religjôs o militâr, in gjenar lontan de sede dal ordin
- tai ordins cavalerescs, cavalîr di nivel intermedi
-
s.m.
citadin che al à vût une comende, une onoreficience uficiâl di une autoritât:
il concitadin Zuan Paisatti al jere stât nomenât comendatôr (Pieri Menis, Il «comandatôr»);
il diretôr des scuelis, cavalîr de corone e po comendatôr (Alan Brusini, Come tai romançs)
Var. comendadôr