comandament  /-ènt/  co|man|da|ment  [CO, TS]

  1. s.m. religj. precet divin cjapât tant che norme morâl e religjose dai fedêi di une religjonte glesie a son i comandaments principâi e a son altris che a son mancul principâi. A son i precets fondamentâi de glesie, a son i misteris principâi de fede, a son i sacraments, a son altris robis che la glesie e po cjapâ tun determinât moment (Francesc Placerean, La Glesie e à di lassâ i popui come che a son e fâur di levan seont la lôr paste)
    1. tal ebraisim e tal cristianisim: ognidune des dîs leçs che Diu al varès detât a Moisès su la mont Sinai; tal pl. il decalic fat di chestis leçsil santificâ la fieste nol è un consei o un invît butât là a ûs prionte par cui che al vûl jessi perfet, ma un comandament precîs e vincolant par ducj, scarpelât al tiarç puest su la piere dai comandaments (Riedo Pup, No sin bogns di fâ fieste)
    2. ognidun dai cinc precets di fonde che la Glesie catoliche e impon ai batiâts dopo il setim an di etât
  2. s.m. (fig., ancje iron.) ordin, norme e v.i. che al ven dât cun grande autoritâtpar fortune il comandament di odeâsi nol jere lât trop indentri tal spirt des popolazions, e al à bastât vierzi une sfese, par che la int di ca e di là e spesseàs a slungjâ il braç e a tornâ a strenzisi la man (Josef Marchet, Di ca e di là de stangje); "Ogni dì une novitât, mil comandaments: ancje l'avocat al finìs cul capî nuie e jo mancul di lui: cuale leç valie? chê gnove o chê vecje, cui lu sa…" (Pieri Somede dai Marcs, L'avocat e la luianie)