cjarbonâr
cjar|bo|nâr
[CO]
-
s.m.
cui che al fâs e che al vent cjarbon, o soredut cui che une volte al faseve e al vendeve cjarbon:
jara un cjarbonâr, che puartava un sac di cjarbon (Ranieri Mario Cossâr, Il luminut da la Madona);
al jere lât cuntun so barbe a fâ il cjarbonâr in mont (Alan Brusini, 1943 Conte di naie e di vuere alpine)
Var. cjarvonâr
-
s.m.
[CO, TS]
stor.
pal plui tal pl., ancje cun iniz. maiusc., membri di une societât segrete impegnade tal Risorziment talian:
i Capucins, davant di acetâ un gnûf confradi, e àn par massime di fâ come i cjarbonârs e i framassons; lu metin a lis provis (Giovanni Gortani, Un mus che al va frari);
la love, lis legjons cuadradis, la leghe lombarde, il “Princip” di Machiavelli, Balilla, i Cjarbonârs e dutis chês fotis (Josef Marchet, Chê biade unitât)