ciere  /ciè-/  cie|re  [CO]

  1. s.f. aspiet de piel, soredut de museo stais pôc ben, mi pâr… vês une ciere (Pieri Corvat, El cuarantevot); la Ane e mostrave une ciere incoloride di salût (Maria Forte, La aghe dal Ariul)
    1. (fig.) espression o maniere di fâ«Ma jo o disturbi» dissal Eliseo. «Nancje par insium. Vignît indenant» dissal l'om di Jolande, che al fo l'unic a saludâlu cuntun fregul di buine ciere (Carlo Sgorlon, Prime di sere)
    2. (fig.) aspiet ancje di alc di inanimâtce biele serenade! sul moment / e si viôt la campagne a mudâ ciere; / un ventisel lizêr ven da orient, / che al fâs restâ servide Primevere (Pieri Çorut, Il Strolic mezan. Pronostic par l'an 1856); il cîl al veve une ciere malade (Nadia Pauluzzo, Il bintar)