carabinîr  ca|ra|bi|nîr  [AF]

  1. s.m. cui che al fâs servizi te polizie militâr taliane, e tal pl. ancje il cuarp stes de polizie militâr talianece restial di fâ cumò par un om come lui che le à a muart cui laris? Lâ nome dai carabinîrs a denunziâ il fat (Alan Brusini, Amîs come prime); il maressial dai carabinîrs al stave scrivint il verbâl (Pieri Menis, Il fi de Rosse); i carabinîrs a sburtavin indaûr la int cu lis sclopis sul stomi di chei devant (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
    Var. carbenîr , garbenîr , carabunîr , carbonîr
  2. s.m. (fig.) in comparazions o metaforis, par intindi une persone severe e autoritariepar tancj agns e veve comandât a la sô int come un carabinîr (Pieri Menis, Chei di Muraie); nissun om al si era mai ingrintât a passâi par dongja, che a faseva câs cu chê musa lungja e chel estru da carabineir malât di tristeria (Novella Cantarutti, Li Anzuliti)