brene2 
          /brè-/ 
      bre|ne 
      [CO]
      
        
        - 
s.f.
ramaç di angustifolie: 
cuant che a meterin la brene di pin sul colm [de cooperative], trê cuatri di lôr a lerin sù sul tor a scampanotâ. Po dute la int al licôf su la place (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
- 
fueam di angustifolie: 
il cedron al faseve il so cjant di amôr che al rivave ovatât, dal cupeç dal bosc, tant che al fos stât frenât de brene dai peçs (Roberto Ongaro, Cretevierte); 
lant pal bosc, si podeve cjatâ dongje di un troi un côl di brene secje, fruçonade, cuntun va e ven di furmiis: al jere un furmiâr (Tonin Cjapielâr, Brutis realtâts)