blestemadôr bles|te|ma|dôr [CO]
-
s.m., adi.
che, cui che al blesteme, che al ofint une divinitât o alc che al è considerât sacri:
i blestemadôrs e i scandalôs a jerin condanâts de vicinie a jessi leâts ae berline, su la place (Pieri Menis, Lis leiendis di Buie);
[il predi] al invidave la int cul dêt a stâ atents, che cun Diu no si scherce, che l'infiar al jere preparât pai blestemadôrs (Toni Falescjin, La predicje cuintri la blesteme)
Var. bestemadôr , blastemadôr