blancum /-ùm/ blan|cum [BF]
- s.m. robe blancje o clare, cuantitât di robis blancjis o claris, lûc o situazion li che al è dut blanc o clâr
-
s.m.
[TS]
marang.
part di un tronc formade dal len avonde zovin, tenar e clâr:
il sît, là che in plui cuantitât al scor l'umôr, al è fra la seconde scusse e il blancum (Giuseppe Ferdinando del Torre, Il contadinel. Lunari par l'an 1859)
Cfr. negrum