bibâ bi|bâ [BF]
- v.intr. di licuit, vignî fûr o vignî sù a gotis o in piçule cuantitât: se il cjalcon nol è strent il vin al bibe (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona); da chê sfesa a bibava four un pissigulut che al tigneva nudrida una poça di aga (Aldo Tomè, Un luier par Tunin)
- v.tr. (ancje ass.) lassâ vignî fûr un licuit: la bote e bibe par une dove (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
- v.tr. (fig.) lassâ vignî fûr, lassâ percepî ancje alc di imateriâl: la elare che si ingrampave cjative tes creturis segnadis dal timp su la façade che e bibave malinconie dulintor (Roberto Ongaro, Il muc)