bibâ  bi|bâ  [BF]

  1. v.intr. di licuit, vignî fûr o vignî sù a gotis o in piçule cuantitâtse il cjalcon nol è strent il vin al bibe (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona); da chê sfesa a bibava four un pissigulut che al tigneva nudrida una poça di aga (Aldo Tomè, Un luier par Tunin)
  2. v.tr. (ancje ass.) lassâ vignî fûr un licuitla bote e bibe par une dove (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
  3. v.tr. (fig.) lassâ vignî fûr, lassâ percepî ancje alc di imateriâlla elare che si ingrampave cjative tes creturis segnadis dal timp su la façade che e bibave malinconie dulintor (Roberto Ongaro, Il muc)