armonic  /-ò-/  ar|mo|nic  [CO]

  1. adi. che al à o che al fâs armonie, che al à o che al fâs l'efiet di un ecuilibri plasevulchê unitât armoniche tra anime e cuarp, tra progrès culturâl e progrès tecnologjic, tra trassendence e imanence (Antoni Beline, Sant Jacum, là che al finìs il mont); [la pulie] si doprave par "taiâ" i vins locâi, che in chê epoche a jerin mancul alcolics, cun plui tanin e plui dûrs; il risultât dal tai al jere un vin plui amabil e armonic (Enrico Peterlunger, Storie curte de vît in Friûl)
  2. adi. [TS] mus. de armonie, che al rispiete lis leçs de armonielis regulis armonichis de dodecafonie (Natascia Gargano, La opare dal mestri Rodolfo Kubik pe prime volte in sene)
    1. s.m. viôt sun armonic la mosfere di film e je incjocade di percussions e di ritmis che a van a zuiâ sui armonics sintetics da la eletroniche (Musicologi, U.T. Gandhi: sunôrs e monts in convigne)
  3. adi. [TS] fis. di une grandece, che e dipent di une altre cuntune funzion di andament sinusoidâl