armonic  /-ò-/  ar|mo|nic  [CO]

  1. adi. che al à o che al fâs armonie, che al à o che al fâs l'efiet di un ecuilibri plasevul:  chê unitât armoniche tra anime e cuarp, tra progrès culturâl e progrès tecnologjic, tra trassendence e imanence (Antoni Beline, Sant Jacum, là che al finìs il mont); [la pulie] si doprave par "taiâ" i vins locâi, che in chê epoche a jerin mancul alcolics, cun plui tanin e plui dûrs; il risultât dal tai al jere un vin plui amabil e armonic (Enrico Peterlunger, Storie curte de vît in Friûl)
  2. adi. [TS] mus. de armonie, che al rispiete lis leçs de armonie:  lis regulis armonichis de dodecafonie (Natascia Gargano, La opare dal mestri Rodolfo Kubik pe prime volte in sene)
    1. s.m. viôt sun armonic :  la mosfere di film e je incjocade di percussions e di ritmis che a van a zuiâ sui armonics sintetics da la eletroniche (Musicologi, U.T. Gandhi: sunôrs e monts in convigne)
  3. adi. [TS] fis. di une grandece, che e dipent di une altre cuntune funzion di andament sinusoidâl
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl