arcâ  ar|câ  [CO]

  1. v.tr. pleâ in forme di arclis puaris bestiis a arcavin la schene tal sfuarç (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); al çusse cul cjâf arcant lis ceis (Franco Marchetta, Madalene)
  2. v.tr. meti in tension o prontâ un dispositîf, soredut une arme, par che al puedi funzionâpuarta il fusîl pront, però sença arcâ il marcjel di percussion (Antoni Brumat, Compendi di ducj i contegnos pal soldât comun tant in guarnigjon, come in cjamp devant il nemì, cul zurament e i articui di vuera); al si impense di ve l'arcabûs su la spale, e par un cualchi finâl l'à pûr di vêlu puartât cun se; lu tire jù, lu arche, lu ponte cuintre il lari (Giovanni Gortani, La sbigule - Une gnot tun broili)
  3. v.tr. distirâ, slungjâ une part dal cuarp tignintle in tensionarcâ il braç (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
  4. v.tr. (fig.) robâ, puartâ viemi àn arcade la cjalderie (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl